aici, iarna spre toamna .

"N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decît ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă în­trebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alţii veneau din­tr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decît tem­porar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în pi­cioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elemen­tară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la cîţiva paşi de mine conti­nuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indife­rent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl în­trerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuşit se reia... aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea..." (octavian paler)

despre dragoste sau despre nimic ar trebui sa se intituleze vara asta poate datorita genericului ar deveni mai interesanta... de cateva zile vreau sa scriu despre iubire si ceva ma impiedica. nu imi dau seama ce as putea sa vorbesc despre iubire, inafara de generalitati. iubirea se simte ! se simte prin randurile pe care le pierzi atunci cand gandul zboara departe, cand ramai in pragul usii si nu stii daca sa pleci sau sa ramai pentru todeauna acolo... iubirea este cantecul perfect, cantat fara voce...probabil o sa cant in continuare pentru ca si cantecul, ca orice alt lucru din viata mea, intra ca un microb de care nu mai pot scapa.

o cutie plina de poze. poze alb-negru, poze color, poze spontane, poze album...astazi mi-am adus aminte de copilarie. defapt nu de copilarie, ci de mine in copilarie. imi este dor de mine de atunci. nu stiu de ce brusc m-am simtit un om sarac.cred defapt ca noua nu ne este dor de anumite perioade din viata noastra, ne regretam defapt pe noi de atunci, pentru ca noi cei de acum nu avem ce sa spunem, nu mai avem ce sa ne spunem...
m-am intalnit cu o prietena, o prietena foarte speciala, la care tin foarte mult...ne uitam una la cealalta, ne stanjeneam una pe cealata cu tacerea dintre noi pana cand ea a decis sa o umple. a umplut-o cu amintiri, povesti despre noi la mare, despre noi la mine in apus si rasarit, despre noi la ea, despre mine in vama, despre noi cantand la un pahar de vin, despre... trecut?! de ce mereu trecut ? in prezent nu mai avem ce sa ne spunem... pe ea o inghite serviciul, visele pe care nu a reusit sa le duca pana la capat, frustrarea ca inafara de oboseala si micile barfe de la servici nu are ce sa-mi povesteasca iar pe mine ma roade in acest moment neputinta, spaima si refuzul de a accepta realitatea . timpul nepetrecut impreuna, anturajul, societatea in care traim, oamenii care ii sunt acum aproape. simt ca milioane de ani ne despart!!
cine e vinovat pt asta ? as vrea sa cred ca restul, ceilalti, aia care te "obliga" sa mergi pe banda rulanta, dar defapt poate ca nu-i asa. poate ca undeva deep inside mai avem inca liberul arbitru sa alegem daca vrem sa lasam oamenii sa treaca prin viata noastra ca pe un peron de tren sau din cand in cand facem "efortul" de ne cobori de pe banda ca sa-i tragem de mana, sa-i luam in brate si sa le aducem aminte ca ei conteaza inca pentru noi.
s-ar putea uneori sa avem sentimentul ca tragem oameni necunoscuti de maneca si sa ne simtim ca niste caraghiosi...da, draga prietena... amintirile conteaza si conteaza inca foarte mult dar eu???
eu mai am inca milioane de cuvinte sa-ti spun, cuvinte care tac in mine pentru ca mi-e teama ca acum e mult prea tarziu sa le mai intelegi...

back to life

nu-mi place ca e august si urasc datele de 1! n-as lua nici un start la inceput de luna dar pentru ca astazi am avut revelatia cum ca as fi o fiinta asociala am decis brusc ( la indemnul unui amic, ce-i drept! ) ca ar trebui sa am un blog. s-ar putea sa-mi placa... mai nou am descoperit ca tot ce fac din egoism imi iese... paradoxal( sau poate nu!) avand in vedere ca ma ocup cu arta! in fine...
multi ar numi "criza de personalitate" perioada prin care trec acum dar eu simt cum ca ar fi "chef de viata" . defapt nu e chef !cred ca... da! cred ca incep sa-mi revin si sa fiu din nou EU. EU care nu face compromisuri si face numai ceea ce simte .
pentru mine s-a terminat o luna in care mi-am dat jos eticheta, i-am dat foc cu bricheta si am facut lumina in jur. in lumina am vazut oamenii cu etichete, stampilatii care ma priveau cu mila, cu groaza, cu ranjet de superioritate pe fata. cred ca pentru cateva minute au reusit sa trezeasca fiara din mine si mi-a venit sa le dau foc! sa arda cu scantei si eu sa sting focul cu scuipat, dar... am zis nu ! am preferat sa sting bricheta si sa-i las in intuneric.
dupa experienta asta mi-am dat seama ca e nevoie sa fii din cand in cand intr-un sistem, sa faci parte dintr-o enclava, ca mai apoi sa poti sa "musti" cu adevarat din libertatea pe care ti-o da instinctul. asa ca... asta e! un nou inceput pentru mine, un blog de socializare ca terapie si in rest... in rest mai sunt multe lucruri pe care trebuie sa le recastig in mine dar toate incetul cu incetul... lucrurile spirituale se pierd cel mai usor si se castiga cel mai greu...