aici, iarna spre toamna .

"N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decît ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă în­trebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alţii veneau din­tr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decît tem­porar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în pi­cioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elemen­tară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la cîţiva paşi de mine conti­nuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indife­rent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl în­trerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuşit se reia... aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea..." (octavian paler)